Ultima zi de scoala…



Deschid ochii, incerc sa ma trezesc. Nu ma simt ca dupa un somn linistit si oare de ce  stau intinsa pe jos si obrazul atinge podeaua salii de clasa? Ridic privirea. Bucati din tavan pare ca au cazut peste colegii mei, iar de sub catedra vad un pantof de femeie, cel al profesoarei de franceza presupun, caci ultimul lucru pe care mi-l amintesc este ca tocmai ce incepusem ora de literatura. Apoi imi amintesc de zgomotul puternic si amenintator, zgaltaiala podelei si prabusirea  planselor frumos aranjate de pe pereti. Acum nu ma pot misca iar praful gros imi taie respiratia. Privirea mi se incetoseaza si o caldura stranie imi cuprinde bratul. Ating podeaua si descopar un lichid vascos, cald ce se imprastie in jurul meu. Pare a fi sange si mi se pare ca arata infricosator caci niciodata nu am mai vazut atat de mult sange adunat in jurul meu. Frica imi conduce gandul spre mama mea care sper ca va sosi repede, desi afara nu este intuneric, ceea ce inseamna ca ea se afla inca la birou. Ca intotdeauna, ma simt mai linistita atunci cand ma gandesc la ea si sper ca nu o sa ma certe prea tare cand va vedea in ce incurcatura am intrat.

———————————————————————————–

Ajunsa in fata scolii unde fiica mea invata am ramas impietrita. Cu greu am putut recunoaste cladirea, caci strada pe care aceasta se afla s-a transformat acum intr-un amestec nedefinit de bucati de ciment si tigla provenind de la numeroasele constructii abia daramate. Toate acestea formau acum un spatiu al haosului, al disperarii. Pe fetele celor din jur citeam groaza. Probabil ca si eu aratam la fel caci deja imi dadusem seama ca, sub toate acele daramaturi, copilul meu agoniza.

Echipa de interventie a inceput sa scoata la ivela turpuri lipsite de viata sau abia in viata. Copilul meu a fost gasit abia peste cateva zile. Rasuflarea ii fusese luata inca din momentul catastrofei.

Acest cutremur a lasat urme adanci in viata mea, dar si a multor altor haitieni, urmari dureroase care ne vor apasa mult timp de acum inainte.

adaptarea povestii lui Elvire Douglas, Coordonator WV Haiti HEA, care, in mod tragic, si-a pierdut fiica atunci cand cladirea scolii s-a prabusit peste ea si peste alti copii. Au trecut zile pana cand corpul neinsufletit al fetitei a fost scos de sub daramaturi.



O zi grea la birou

Brusc monitorul se stinge…”O pana de curent si eu nu am salvat nimic din tot ce am lucrat azi…”
Imediat insa intreg biroul incepe sa se clatine iar colegii sa se alarmeze. Priviri speriate in jur, zgomot puternic, bubuituri. Ce se intampla?! Pe geam vad cladiri ce se prabusesc iar nori grei de praf se ridica in locul lor. Imediat gandul imi zboara catre sotia mea si cele doua fetite. Chiar acum ele sunt intr-o asemenea cladire, in partea cealalta a orasului. Tamplele imi pulseaza din ce in ce mai tare si incerc sa-mi conturez mental cea mai rapida cale de a ajunge la ele…Astept totusi sa se opreasca cutremurul, caci asta trebuie sa fie cauza apocalipsei din jur.
Ajuns in fata a ceea ce obisnuia sa fie blocul in care locuiam impreuna cu familia mea vad o gamada imensa de moloz iar in jur numai tipete de disperare. Genunchii mi se inmoaie …Abia spre sfarsitul acestei zile terifiante sotia si fetitele sunt gasite in viata de echipa de interventie. Nu mi-am imaginat niciodata ca le voi vedea intr-o asemenea stare: ranite, insangerate,  speriate. “Vor supravietui oare?” intreb medicul de la fata locului…

[adaptarea povestii lui June Williams, National Director WV Haiti caruia, pentru cateva ore de la producerea cutremurului din 12 ianuarie i s-a spus ca sotia si cele doua fiice au pierit sub daramaturile blocului de locuinte. Acestea au fost gasite insa in viata, in mod miraculos]


Pentru June si pentru toti colegii lui care au suferit pierderi in cutremurul din Haiti am ales sa deshidem un cont de urgenta. Donam pentru a-i ajuta pe colegii nostri  din Haiti sa isi refaca vietile.