Povestea Simonei incepe cu un copil abandonat, cu sufletul plin de durere si furie si se incheie cu un adult pe punctul de a implini lucruri minunate. Se intampla atat de rar ca cineva care a fost jefuit de posibilitatea implinirii potentialului sau in copilarie sa reuseasca in cele din urma.
Astazi Simona are multe motive de bucurie: se pregateste de bacalaureat, e angajata intr-un atelier de croitorie si din decembrie 2010 a devenit colega noastra, la World Vision.
Ca fost rezident intr-unul dintre centrele noastre pentru tinerii proveniti din centrele de plasament, Simona stie ce inseamna sa lupti pentru a deveni la fel ca ceilalti, sa incetezi sa mai iesi in evidenta, ori sa fii in stare sa-ti gasesti un job. In urma cu sase ani, tanara a gasit un acoperis, o familie si consiliere in Centrul nostru de abilitati pentru viata. Astazi este randul ei sa ofere sustinere altor fete, care, ca si ea au de trecut prin aceasta dificila tranzitie de la central de plasament la viata pe cont propriu.
Simona este constienta ca fetele ii cauta sfaturile si indrumarea. “Sper ca ele sa invete din ceea ce vad si aud de la mine; ele stiu cum am fost eu si prin ce-am trecut in anii acestia de cand sunt pe cont propriu. E ca si cand as fii dovada vie ca se poate reusi, chiar daca nu e deloc usor…”
Simona e pe cont propriu de la varsta de 8 ani, cand mama ei a abandonat-o intr-un centru de plasament pentru copii cu dizabilitati mentale. La acel moment parintii ei se aflau in divort si se confruntau cu dificultati financiare. Simona mai spune si ca n-a existat niciodata o legatura profunda cu mama si ca aceasta n-a iubit-o.
Astazi are 27 de ani, e inteligenta si deschisa. Remarcabil de puternica, a reusit sa depaseasca multe dintre obstacolele interioare generate de copilaria si adolescenta traite in casa de copii.
Simona nu are niciun soi de dizabilitate mentala. Alegerea casei de copii a fost doar o chestiune de proximitate fata de casa, crede fata. Atat ea cat si sora ei au fost abandonate initial intr-o gara. A doua oara, mama le-a abandonat ‘ca la carte’, ducandu-le direct la orfelinat.
“La centrul de plasament fiecare zi era la fel ca celelalte. Nu puteam sa ma bazez pe nimeni si pe nimic. As fi vrut sa fie cineva care sa ma inteleaga, mai degraba decat sa-i fie mila de mine”, spune Simona.
Lipsa de interes a mamei in legatura cu viitorul fetelor a avut un impact negativ asupra dezvoltarii lor scolare. Ca rezidenta a unei institutii pentru copii cu dizabilitati mentale Simona a putut absolvi doar scoala vocationala, chiar daca intelectul ei ar fi ajutat-o sa faca mai mult de atat.
“Vreau sa fiu in stare sa-i arat mamei diploma de liceu si sa-i demonstrez ca sunt o fiinta umana inteligenta si nu o proasta, asa cum a crezut ea…”, spune tanara.
Intre studiile liceale si munca la atelierul de croitorie, Simona lucreaza in Casa Sperantei, la World Vision, ca supraveghetoare de noapte. Tanara este egala fetelor gazduite acolo, dar in acelasi timp este persoana responsabila cu siguranta lor pe timp de noapte. Rolul ei este de a oferi suport administrativ, in special la sfarsit de saptamana.
”Sambata trecuta Simona le-a invatat pe fete sa gateasca sarmale si au fost cu toatele incantate. Cred ca acest nou rol al Simonei ii cultiva potentialul si cunoasterea acumulata pe parcursul anilor de viata independent. Simona a devenit un model pentru beneficiarele din Casa Sperantei”, observa Edith Laszlo, coordonatoarea proiectului.
“Stiu ca sunt responsabila fata de ele. Suntem mai degraba prietene, iar intentia mea este de a fi impreuna ca intr-o familie. Nu vreau sa simta ca sunt obligate sa ma asculte”, spune Simona, care recunoaste nevoia esentiala de a le castiga increderea fetelor.
De altfel, increderea este ingredientul despre care vorbeste si psihologul Sarolta Lazar, atunci cand face referire la copiii crescuti in centrele de plasament.
“Cea mai mare problema pe care o au copiii institutionalizati este atasamentul, sau esecul de a gasi o persoana care sa le ofere increderea, care este o nevoie de baza. In fiecare fiinta umana exista aceasta nevoie profunda de a relationa cu alta fiinta umana, care incepe inainte de nasterea in sine”, spune Sarolta Lazar, care a lucrat vreme de 30 de ani in casa de copii.
Rolul Simonei nu este deloc usor. Tanara vorbeste despre provocarile noului ei job, stiind insa din propria-i experienta ca lucrurile pot fi rezolvate cu intelepciune si rabdare.
“E dificil sa lucrezi cu fetele acum. Tocmai au iesit din centrul de plasament si sunt frustrate de faptul ca trebuie sa urmeze un program. Adevarul este ca atunci cand iesi din sistem vrei sa hotarasti singura ce faci cu timpul tau… In Casa Sperantei fac lucruri pentru ele: se intalnesc cu un psiholog, partcipa la cursuri de formare profesionala. Le plac activitatile acestea insa se plictisesc foarte repede. Vor sa faca ceva nou tot timpul…”
Simona este foarte motivata sa lucreze in Casa Sperantei, mai intai de propriile-i valori si mai apoi pentru ca doreste sa-si implineasca visul de o viata, acela de a avea o locuinta a ei.
“Imi place ceea ce fac, in special fiindca stiu ca rezultatul muncii mele conteaza. Imi place sa ajut oamenii. Si fiindca am doua locuri de munca cred ca pot ajunge mai aproape de implinirea visului meu”, spune Simona, cu o scanteie de speranta in ochi.
* Numele a fost schimbat pentru a-i proteja identitatea
