Școala Gimnazială Coșereni. 2008. Clasa a 8-a. Pe holurile școlii se vorbea de niște oameni care fac fotografii copiilor pentru un proiect de burse. Toți copiii voiau să fie fotografiați, pentru a avea un sponsor, însă era o regulă ca media copiilor aleși să fie peste 7, copii silitori. Cam acesta este primul meu contact cu World Vision, urechile mele au auzit pentru prima dată de fundația care va avea ulterior un impactul decisiv asupra formării mele.
În clasa a 10-a, s-a concretizat ce auzisem încă din școala gimnazială, în sfârșit eram în primul an al programului „Vreau în clasa a 9-a”. Ce însemna acest program? În fiecare lună primeam o bursa, bani care ne susțineau să nu părăsim liceul, mai ales că erau 8 km. până la Colegiul „Grigore Moisil” din Urziceni, unde învățam, și eram copii cu dificultăți financiare. Pe lânga bani de mâncare, rechizite, haine mai aveam nevoie si de bani pentru abonamentul de transport.
Fericirea însă a fost să descopăr un asistent social, un excelent și minunat om – coordonatoarea programului, Ioana. Plină de iubire și implicare, realiza cele mai frumoase întâlniri, activități, deplasări. Este foarte important să înțelegi importanța și efortul unui program de susținere socială: nu acei bani erau cei mai importanți pentru noi, ci interacțiunile cu oamenii, lărgirea ariei de cunoaștere și perspectivă, formarea de cercuri de activități, posibilitatea de a vedea locuri în care părinții nu aveau posibilitatea de a ne trimite. Această fundație reușea să creeze, pentru mine, cel puțin, și sunt sigură că și pentru ceilalți, un mediu în care simțeai că nu ești singur, că oamenii buni există, că în fața noastră este un viitor mai bun și mai luminos decât credeam noi și mai ales că pentru lume noi contam cel mai mult. Lunar, făceam diferite activități de dezvoltare personală, de cunoaștere. De Paște sau alte sărbători aveam și surprize. Încă mai am bluza pe care mi-am cumpărat-o cu Ioana, mi-o doream foarte mult, însă nu mi-o permiteam, dar Ioana a fost iepurașul de Paște din acel an.
Apoi am văzut marea în 2011, în clasa a 11-a, tot cu Ioana și World Vision. Ce bucurie imensă când am văzut linia albastră a apei, ce emoție! Prima dată o văzusem într-o excursie în clasa a 4-a cu doamna dirigintă, o și uitasem de atunci, acum o redescopeream cu adevarat. Câte jocuri am făcut în acea școală de vară, câte prietenii legasem! Ieșirile la film, iar, o premieră pentru mine, tot cu World Vision au fost. Totuși doi ani au trecut ca gândul, mai ales că ultimul an cu examenul de bacalaureat, urmat de festivitatea de absolvire, ne-a ocupat o mare parte din memorie.
Am învățat să apreciez puținul care mi se oferă, să conștientizez că am nevoie de acest puțin ca eu din el să fac mai mult. Această frază cred că este caracteristică pentru mine în ceea ce privește World Vision. Pe mine a reușit să mă facă să înțeleg că evoluția mea depinde în totalitate de mine, că orice ajutor extern de persoana ta este temporar și insignifiant, dacă există o lipsă de interes și dorință.
Ca să așterni pe hârtie tot ceea ce ai trăit, să conturezi imaginile care îți trec prin fața ochilor, trebuie să ai talent artistic. Tocmai de aceea încerc să descriu ceea ce am simțit în 2013, când am reprezentat generația mea din programul „Vreau în clasa a 9-a” la Facultatea de Psihologie. Îmi pregătisem un discurs pe care să îl țin în numele tuturor copiilor, pentru sponsori și reprezentanți ai fundației. Am primit multe încurajări, însă mi-am dat seama că textul pe care îl pregătisem era prea puțin în comparație cu sentimentele din acel moment. Ioana reușea să ne împlice în activități atât de diverse și frumoase, activități de care poate nici nu auzisem. Prima participare la un flashmob a fost în 2013 împreună cu World Vision, iar scopul a fost să crească gradul de conştientizare în ceea ce priveşte traficul de persoane.
După terminarea programului „Vreau în clasa a 9-a” am simțit că trebuie să rămân aproape de oamenii frumoși din fundație, căci și alți copii au nevoie de ajutor și poate că pot face și eu ceva în acest sens. Astfel am decis să rămân voluntar și să mă împlic cât pot de mult, în ciuda faptului că facultatea, masterul sau job-ul îți consumă cea mai mare parte din timp.
Pentru susținerea mea în proiect și continuarea liceului, suportul financiar care a facut diferența a venit din partea KFC și Pizza Hut. Astfel, în campania „Oferă o bursă la liceu! ” din 2013, am avut onoarea să fiu vocea copiilor în cadrul unui eveniment organizat pentru această campanie. Pentru mine era o onoare să fiu implicată, știind că acțiunile mele sunt volunatare, dar pline de bucurie și încredere.
Anul trecut, în cadrul acestui eveniment, am fost ghid copiilor din programul „Vreau în clasa a 9-a” veniți la Muzeul Antipa. În cadrul muzeului lucrez de 4 ani și am ferma convingere că fiecare om pe care l-am întâlnit, fiecare acitivitate, fiecare acțiune m-au ajutat să evoluez, să plec cu încredere dintr-un sat cu o familie modestă, într-un oraș necunoscut și ostil la început. Am învățat că oamenii creează și dau viață locurilor unde ei își desfășoară activitatea.
Sunt atât de multe întâlniri, idei, lucruri frumoase create împreună cu acești oameni, în scopul de a ajuta și alți copii, încât simt că World Vision este, inițial, un noroc, iar mai apoi, cea mai frumoasă alegere din viața mea.
Îmi doresc din suflet să pot rămâne cât mai mult alături de fundație și de echipă, să ajut și să mă implic cât pot eu de mult în a reuși să susținem copiii ambițioși, care speră în mai bine, dar mai ales pe cei care deja și-au pierdut speranța.
Andreea,
absolventă program „Vreau în clasa a 9-a” Promoția 2014, Ialomița
