La marginea unui sat modest, pe vârful unui deal, izolaţi de restul satului, locuieşte o familie modestă, care se ocupa cu creşterea animalelor. Nu au vecini, sunt doar cei doi părinţi împreună cu cei patru copii, iar într-o căsuţă alăturată, care pare mai degrabă bucătărie de vară, locuieşte bunica. Pentru a ajunge la şcoală sau grădiniţa din sat sau pur şi simplu pentru a ajunge la magazinul sau medicul din sat, atât copiii cât şi adulţii trebuie să traverseze o pădure de vreo doi kilometri. Nu există un drum practicabil, iar accesul cu maşina se poate face pe o uliţă accidentată, doar cu maşini de teren.
Singura sursă de venit a familiei o reprezintă gospodăria, mai precis creşterea animalelor. Până anul trecut, aveau în jur de 60 de oi şi încercau să valorifice laptele, lâna etc. In 2015, prin intermediul proiectului de dezvoltare economică, familia a primit din partea World Vision 5 capre. Şi-au mai cumpărat capre şi au păstrat ieduţii, iar acum au ajuns să aibă 34 de capre. Mai mult, au luat în grijă şi animalele vecinilor.
„Anul asta numai eu cu copiii ne-am descurcat cu oile şi caprele, fără niciun ajutor. Avem peste 250 de animale, că am luat şi de la săteni în grijă. Sunt vreo 200 de oi şi peste 50 de capre. Petruţ a umblat toată vara la oi, prin toate pădurile astea au mers cu animalele”, povesteşte tatăl celor patru copii.
În timp ce ne prezintă animalele, Larisa, o fetiţă de-o schioapă, de doar 9 ani, îl ajută pe tatăl ei la întorsul oilor. E în clasa a doua şi îi place tare mult la şcoală, însă de îndată ce ajunge acasă este în mijlocul animalelor.
„Am grijă de toate animale, îmi plac foarte mult. Am grijă şi de măgar, îmi place de el. Ma cunosc toţi căteii, mă ascultă şi mă ajută să întorc oile când vin să îl ajut pe tata. N-am văzut niciodata lupul, însă vulpi am văzut o grămadă”, spune copila.
Drumul spre şcoală: prin pădure, pe întuneric şi frig, cu papucii uzi
Drumul copiilor spre şcoală trece printr-o pădure pe care aceştia trebuie să o traverseze singuri. Au tot timpul două perechi de papuci pentru că li se udă de la mersul prin pădure. Când ajung jos în sat, îşi schimbă papucii şi îi lasă la cineva la o casă.
Dacă şcolarii pleacă împreună, cu noaptea în cap, cel mai mic dintre fraţi, Valeruc (6 ani), poate merge la grădiniţă doar însoţit de bunică pentru că altfel riscă să îl atace animalele. Cu toate acestea, lui Valeruc îi place mult la gradiniţă, iar cea mai mare ameninţare venită din partea părinţilor este că nu îl lasă să meargă la grădiniţă. Pentru ca să poată merge cât mai des la grădiniţă, bunica îl însoţeşte şi, cât timp e el alături de educatoare şi colegi, stă prin sat, pe la femei pe care le cunoaşte din tinereţe.
Dupa şcoală, în pas alert, copiii familiei urcă prin pădure peste o jumătate de oră pentru a ajunge acasă. Iar în liniştea şi izolarea de acasă, cei mici găsesc dragostea familiei şi gospodăria plină de animalele care înseamnă atât de mult pentru ei.
Ioana, fiica cea mare, are 16 ani şi chiar dacă e o adoleşcentă de liceu, înhamă caii la căruţa cât ai clipi. Nu are nicio frică faţă de ei şi chiar dacă are grijă şi de restul animalelor, caii sunt preferaţii ei.
La rândul lui, Petruţ are 12 ani şi este în clasa a VI-a. Pasiunea lui sunt oile şi ar dormi pentru ele sub cerul liber.
„Mi-a zis că nu vrea să facă mai mult de 10 clase, că el vrea să meargă cu animalele. L-am ameninţat că dacă nu se ţine de şcoală vindem animalele”, explică mama.
„Le plac tare mult animalele, Valeruc m-a şi întrebat dacă îi dau şi lui partea lui. Acum a zis că el vrea cinci, dar cresc şi pretenţiile pe măsură ce creşte el”, completează tatăl.
Uniţi, la bine şi la greu
Orice le rezervă viaţa, cei 7 membri ai familiei sunt decişi să treacă împreună peste tot şi să rămână la fel de uniţi. Niciunul dintre copii nu intenţionează să părăsească satul natal, singura Ioana căreia i-ar plăcea să se stabilească mai aproape de sat, să nu mai fie la fel de greu cu drumul prin pădure.
„Nu ne permitem noi prea multe, însă ne bucurăm de copiii noştri. Eu am primit o lecţie de la viaţă, la 15 ani mi-am pierdut mama şi m-am trezit brusc mama. Nu am vrut niciodată copii, dar acum îi ador. Stau şi mă uit la ei şi am ajuns să plâng de dorul lor. Sunt viaţa noastră, nu ne pasă cât avem sau cât facem, doar să fie ei împliniţi”, conchide mama.
