”Școli care învață” sau cum încercăm să redăm școlii un rol viu în comunitate

Trăim într-o lume în care ritmul schimbărilor este atât de rapid încât reperele par să se dizolve. Cu toate acestea, mulți specialiști în educație au remarcat faptul că sala de clasă se încăpățânează să rămână – mai mult sau mai puțin – la fel ca în urmă cu un secol: bănci pentru elevi, de la care se așteaptă să fie cuminți și atenți la oră, un profesor care conduce magistral transferul de cunoștințe și o programă – mai degrabă încărcată – pe care elevii trebuie să și-o însușească. Acesta este modelul „educației industriale”, care fabrică absolvenți tot mai departe de cerințele lumii actuale. Aproape ca o moară care macină în gol, generând o stare de neîncredere crescândă în sistem atât din partea profesorilor, cât și a elevilor și a părinților acestora.

 Proiectul „Școala pentru toți: acces la educație de calitate pentru preșcolari, școlari și cadre didactice din regiunea de Nord-Vest” încearcă opusul. Își propune să iasă din această paradigmă care privește elevul ca principal beneficiar al actului educațional, dar îl tratează de multe ori drept o simplă piesă statistică în peisajul rezultatelor excepționale sau al fenomenului abandonului școlar. Urmărește să construiască un nou tipar al actului pedagogic, în care profesorul este mai mult decât un simplu specialist „tobă de carte”; profesorul redevine cel care ajută la învățare în loc să indice ce trebuie învățat. Totodată, proiectul vede în părinți și în ceilalți membri ai comunității niște parteneri în asigurarea unei educații de calitate pentru elevi.

Practic, proiectul urmărește să revină la sensul etimologic al cuvântului „școală”. În limba greacă, termenul skholé desemna „timp liber”, iar în latină termenul de skola va ajunge la înțelesul de „timp liber dedicat învățării”. Deși poate părea un deziderat prea optimist, actorii implicați în proiect sunt convinși că doar printr-o schimbare de paradigmă putem într-adevăr contribui la reconstruirea încrederii în educație, ca pregătire pentru viață.

De altfel, printre criticile aduse sistemului educațional actual e și faptul că școala pregătește copiii pentru un viitor în care niciunul dintre profesorii adulți nu va ajunge să trăiască. Așa se explică mutarea accentului dinspre actul transferului de educație („educația de tip container”, cum ar numi-o cercetătorul Mihai Nadin) înspre educația celor 4C (comunicare, colaborare, creativitate și simț critic), care să îi permită viitorului adult să înțeleagă și să acționeze responsabil și în cunoștință de cauză în orice context.

     Despre aceste aspecte s-a discutat și în cadrul întâlnirii de lucru din data de 28 octombrie 2019, găzduită de Școala Gimnazială Cojocna, județul Cluj, partener în proiectul „Școala pentru toți”. Doamna Iacob Adriana, inspector în cadrul ISJ Cluj, a vorbit despre rolul comunității în revigorarea educației și în reconectarea activităților școlare și a comunității. „Școala ca sistem viu” reprezintă, de altfel, o preocupare la nivel internațional, plecându-se de la premisa că o instituție puternică depinde de relațiile pe care le construiește și mai puțin de lucrurile pe care le stăpânește. Privită astfel, relația dintre școală și comunitate depășește cadrul oarecum simplist al voluntariatului sau al serbărilor cu public, îndreptându-se spre construirea unei colaborări din care ambele părți să învețe, în vreme ce elevii sunt reconectați la realitățile vieții de zi cu zi. Metafora zidurilor care îngrădesc școala a fost, astfel, înlocuită cu cea a farului care luminează traseul comunității.

În privința rezultatelor palpabile ale proiectului, s-a observat o ameliorare a situației școlare a elevilor care au participat la programul „Școală după școală” în decursul anului școlar 2018-2019. Evident, există loc de mai bine, fapt ce a condus discuția înspre urgența reînnodării relației dintre școală și cadrele didactice, pe de o parte, și comunitatea de părinți, de cealaltă parte.

Acesta a fost subiectul prezentării realizate de domnul prof. Ioan Ivașcu, directorul Școlii Gimnaziale din Cojocna, care a reiterat necesitatea elaborării unui plan realist și documentat de intervenție educațională, un plan care să pornească de la o cunoaștere aprofundată a problemelor comunității în ansamblul ei. Aceasta pare a fi principala provocare pentru orice demers ce urmărește o înnoire a educației: demolarea zidurilor care separă profesorii, elevii și părinții; în fond, ei ar trebui să constituie o comunitate, dar realitatea este că noțiunea de conlucrare este înlocuită în chip nefericit cu cea de contrare.

 Întâlnirea a continuat cu o dezbatere, în cadrul căreia au luat cuvântul cadrele didactice, reprezentanții Inspectoratului Școlar Județean Cluj și ai World Vision România. Principala provocare: cum să construiești o imagine pozitivă a școlii, într-o comunitate marcată serios de problema sărăciei și de cea a analfabetismului? Răspunsul constă în adoptarea de noi metode pedagogice – cum ar fi cea a service-learning-ului – care să fie puse în aplicare în toate cele 3 componente ale proiectului: Școală după școală, A doua șansă și Școala părinților.

 Întâlnirea a fost un exercițiu util de recapitulare și reinițializare a activităților din proiectul ”Școala pentru toți” la nivelul comunității. O dovadă că învățăm din experiențele trecute pentru a face față provocărilor noului an. „Școli care învață” este titlul unei cărți care încearcă să prezinte câteva direcții prin care școala poate redeveni parte a comunității. „Școli care învață” trebuie să devină motto-ul fiecărui profesionist angrenat în actul educațional.

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Capital Uman 2014 – 2020.
Axa prioritară: 6 „Educație și competențe”
OS: 6.2, 6.3 6.4, 6.6
Titlul proiectului: „Școala pentru toți-acces la educație de calitate pentru preșcolari, școlari și cadre didactice din Regiunea Nord-Vest”
Beneficiarul proiectului: Fundația World Vision Romania
Codul proiectului: POCU/74/6/18/104571


                                                                                         

O vacanță de care să-și amintească! Experiențe inedite pentru aproape 160 de copii din proiectul ”Școala pentru toți”

O pereche de șlapi, un rucsăcel în spate și un amestec de emoții: teamă, nerăbdare, curiozitate… Grupurile de copilași, încă însoțiți de părinți și frați, așteaptă în fața școlii sosirea autocarului care îi va duce în prima aventură a vieții lor. Odată intrat pe străzile înguste ale satului, autocarul mare, roșu, atrage toate privirile: oare unde merge?! Cei mici sunt mândri, a venit pentru ei și îi duce la Brașov, acolo unde vor sta 5 zile. E prima dată când pleacă departe de casă atâtea zile, nici nu prea au știut ce să-și ia cu ei și nu reușesc să aprecieze distanța pe care o au de parcurs, de aceea tot drumul au o singură curiozitate: ”Doamna, pe unde suntem? Mai avem mult?”

Drum lung, rău de mașină, un pic de agitație, dar un popas în frumoasa cetate Sighișoara mai liniștește spiritele. „Și noi urcăm multe scări scări până la școală, în fiecare zi”, spune o fetiță din Cojocna, care astfel a găsit un termen de comparație pentru celebra scară acoperită. După multe poze cu panorama orașului și primii bănuți cheltuiți pe suveniruri, pornim spre Brașov. Alte întrebări: Cum o fi hotelul, cu cine stau în cameră și, mai ales, oare ce ne dă de mâncare? Ah, și când mergem la magazin, acel loc miraculos unde sunt pufuleții, chipsurile, sucurile și tot ce încercăm să evităm când devenim adulți, dar ni se pare fascinant când suntem mici.

Prima impresie, restaurantul frumos aranjat, pregătit să primească la cină oaspeții de seamă: 80 de copii de clasele I-VIII, în prima săptămână, și 77 de copii în a doua săptămână, veniți tocmai de la Cluj. Francisca, din Poieni, e fascinată. ”Aici o să mâncăm noi, doamna?! Ce fain îi!” În secunda următoare, interesul se mută spre lift. O jucărie metalică ce te poartă în sus și în jos cu o simplă apăsare de buton. Dar ce senzatie ai în stomac când se pornește! Încercați să vă imaginați zeci de copii, fiecare dornic să apese butonul și să prindă măcar o tură cu liftul. Le cerem scuze turiștilor care au fost nevoiți să-și care bagajele pe scări, dar cerem și înțelegere pentru o copilărie mai simplă, în care contactul cu tehnologia e limitat de sărăcie, lipsuri și, de ce să nu o spunem, uneori de ignoranță!

Interzicerea liftului a fost o dezamăgire, dar s-au găsit rapid alte distracții: alergatul pe scari, bătutul pe la uși, parcul din fața hotelului, cartela de la cameră, pe care fiecare ar fi vrut să o păstreze ca pe o cheie a regatului… Iar pe parcursul următoarelor zile au fost alte provocări și activități educative pregătite de organizatorii taberei, Ludic Education din Brașov. Seară de cinema, ateliere de pictură și design din ziare, menite să le stimuleze creativitatea, petrecere în pijama sau bal mascat, unde cei mai curajoși și-au etalat talentul la dans și, evident, plimbarea prin centrul Brașovului. Au mers de-a lungul zidurilor vechii fortificații și au admirat panorama de pe Turnul Negru, au ascultat poveștile ghidului despre Biserica Neagră și incendiul care a distrus-o sau despre orga impresionantă. E greu de crezut că, după o zi, o săptămână, un an, vor ține minte în ce stil e construită biserica sau câte tuburi are orga, dar de un lucru suntem siguri. Peste ani, când vor vedea la televizor sau vor auzi pe cineva povestind despre Biserica Neagră, vor spune cu mândrie: am fost acolo!

O zi în aer liber, cu fotbal, volei, frisbee, tir cu arcul sau vânătoare de comori a fost dovada că, măcar uneori, dorințele li se împlinesc. Câtă energie s-a răspândit la Domeniul Dâmbul Morii și cât de fascinant a fost focul de tabără pornit sub amenințarea furtunii, unde ne-a cântat și ne-a încântat domnul Gusti, cu a lui chitară rece!

Ultima zi a venit cu noi emoții amestecate: dor de casă, nostalgie, nerăbdare și aceleași întrebări: ”Doamna, când plecăm? Cât facem până acasă? La ce oră ajungem?”. Întrebați dacă le-a plăcut sau ce i-a impresionat cel mai mult, copiii nu stau mult pe gânduri: tot! Unii reușesc totuși să se gândească la ceva mai special: mâncarea (acasă mănâncă toată ziua  piure sau cartofi prăjiți), fântâna arteziană din Piața Sfatului sau faptul că au învățat unii de la alții să vorbeasc maghiară sau română.

E greu să exprime elaborat ce simt. Pentru majoritatea acestor copii a fost o experiență unică, mulți n-au mai trecut până acum granițele județului Cluj, n-au socializat niciodată cu atâția oameni și n-au avut parte de atâta confort. Reacția lui Andrei, un băiețel de 9 ani, la micul dejun, când l-am întrebat de ce nu își pune un pahar de suc, a fost dureroasă: ”Nu am bani la mine!”. S-au bucurat de lucrurile mărunte, pentru noi banale, dar ne-am dat seama cu adevărat ce a însemnat pentru ei această tabără abia când au ajuns din nou acasă. La coborârea din autocar schimbau repede numere de telefon și își strigau unii altora: ne vedem la anul!

Atunci am realizat și noi un lucru: cea mai frumoasă amintire din tabără sunt oamenii. Aceia care lunea erau niște necunoscuți și după care vineri îți vine să plângi pentru că nu știi când o să-i mai vezi. Aceia pe care, la plecare, nu aveai curaj să îi privești, iar la întoarcere le-ai păstrat loc lângă tine, în autocar. Aghireșu, Cojocna, Mera, Sânpaul sau Poieni, nu a mai contat locul din care a venit fiecare. La final, ne-am agățat cu toții, copii și adulți, de vorba cântecului: și-altădată, și-altădată, o s-o facem și mai și mai lată!

Copiii cu aripi de fluture. Cum încurajăm ”zborul” elevilor din proiectul ”Școala pentru toți”

La grădinița din Sânpaul, sub îndrumarea psihopedagogului Șarolta Lazăr, câțiva pitici de 2, 3 sau 4 ani sunt atât de concentrați să facă arici pe hârtie că nici nu aud când intră cineva și îi salută. Unii arici sunt rotunzi, alții ovali; unii au mustață, alții ochelari; unii au țepi doar pe cap, alții de jur împrejur. Sunt la fel de diferiți ca și imaginația copiilor. ”Eu îi pun niște mustăți, apoi îi fac țepi maro”, spune o fetiță, total absorbită de activitatea ei. Codițele ei blonde și privirea ștrengară aduc foarte mult cu „Pippi Șosețica”, personajul celebrului serial difuzat și în țara noastră prin anii ’90.

Toți micuții decupează hârtii, fac schimb de lipici, își fură creioanele colorate și trag cu ochiul la desenul colegului, să nu cumva să fie mai frumos. Între timp, observă musafirul care le face poze și imediat le stârnește curiozitatea: ”Cum te cheamă? Eu sunt Maria. Tu o să vii cu noi acasă, cu microbuzul?” Nu, răspund, eu locuiesc în altă parte și merg cu altă mașină. ”Păi da, pentru că fiecare trebuie să meargă la el acasă”, concluzionează tacticoasă Maria.

Ceva mai mărișori, copiii din clasele primare care rămân la activitățile de tip ”școala după școală” sunt și ei concentrați la maximum pe ceea ce au de făcut. La grupa condusă de psihologul Mădălina Prodan e liniște. După ce li s-a citit povestea ”Băiețelul cu aripă de fluture” a Ioanei Macoveiciuc, creativitatea copiilor e stimulată și de un fundal sonor relaxant. Trebuie acum să-și imagineze personajul și să zugrăvească în culori propria variantă a poveștii. ”Nu mi-a ieșit bine mâna… Mai am nevoie de puțin roșu pentru aripă”, spune Denisa, elevă în clasa a III-a. De altfel, asta le place cel mai mult copiilor la aceste ore, că au voie să fie ei înșiși. ”Cu Mădă îmi place să colorez, să fac felicitări și… de toate”, spune și Remus.

La grupa Cristinei Constantinescu, psiholog, atmosfera e mai vioaie. Și-a propus să facă activități de comunicare și dezvoltare motrică. După un salut prietenesc, prin dans sau îmbrățișări, copiii sunt încurajați să cânte și să facă mișcare pe Gașca Zurli. Deloc surprinzător, toți știu versurile și coregrafia: ”Am o căsuță mica, așa și-așa/ Și fumul se ridică așa și-așa”. Și toți încep să dea din mâini, să arate cum iese fumul și să ”accelereze” pasul. Prin astfel de activități, învățarea pare o joacă pentru copii: ”Îmi place că desenez, colorez, ne jucăm, cântăm…”, spune Rebeca.

Ei sunt încă mici și inocenți, dar pe măsură ce cresc e o provocare tot mai mare să le menții treaz interesul pentru activități educative. De grupa de gimnaziu din Sânpaul se ocupă psihopedagogul Petronela Pop și are nevoie de timp pentru a le atrage atenția. Unii butonează telefonul mobil pe sub bancă, alții mai au de povestit întâmplări din pauză, iar alții își aruncă priviri piezișe. Cu răbdare și tact, se așterne într-un final liniștea și Petronela reușește să le atragă atenția. Pe principiul improvizației, fiecare copil prezent trebuie să spună un cuvânt, cu ajutorul căruia se construiește o poveste. ”Paul a văzut… un cățeluș… care… mergea… în… 3 picioare… pentru că… al 4-lea era rupt”. Pe rând, toți sunt atrași în exercițiu, scotocesc prin minte după cuvinte mai elevate și fac conexiuni cu firul poveștii. Apoi trec printr-un filtru propriu calitățile și defectele, sunt provocați să se autodescopere și să-și recunoască emoțiile. Scrise pe hârtie par mai inofensive decât dacă le-ar discuta cu voce tare.  

Cu toții, indiferent de vârstă, sunt ca băiețelul cu aripă de fluture. Fragili și vulnerabili în fața a ceea ce e acceptat în societate drept ”normal”, dar atât de speciali prin particularitățile lor. Sărmani, dar isteți; poate mai prost îmbrăcați, dar respectuoși; necultivați, dar talentați. În loc să încercăm să-i ”vindecăm”, prin proiectul ”Școala pentru toți – acces la educație de calitate pentru preșcolari, școlari și cadre didactice din Regiunea Nord-Vest” îi încurajăm să-și dezvolte laturile pozitive, să își pună în valoare calitățile și să-și folosească ”aripile”.

Povestea e și a noastră a tuturor, pentru că nu suntem perfecți, dar avem cel puțin o calitate care ne face deosebiți. Trebuie doar să conștientizăm că o aripă îți permite să zbori, chiar dacă nu poți să bați din palme și nu te împiedică să zâmbești, chiar dacă nu poți să prinzi mingea.

Plan de intervenție educațională pentru elevii și profesorii din cadrul proiectului ”Școala pentru toți ”

Fiecare copil e diferit și are nevoi diferite. De la această premisă am pornit încă de la început proiectul ”Școala pentru toți”, prin care încercăm să găsim instrumentele și metodele potrivite să asigure învățarea și dezvoltarea în funcție de cerințele multiple și complexe ale copiilor din comunitățile vizate: Aghireșu-Fabrici, Cojocna, Mera, Sânpaul și Poieni. Acesta a fost și scopul celui de-al 3-lea workshop organizat pe 21 mai la Hotel Napoca, unde aproximativ 50 de specialiști în educație au fost invitați să contribuie activ la alcătuirea unui Plan de Intervenție Educațională pentru elevii din grupul țintă. Ce înseamnă asta? Așa cum a spus și coordonatorul activităților SDS, Antonius Coșier, ”planul reprezintă un document elaborat pentru a sprijini copilul în procesul de învățare, identificând pe de o parte dificultățile sau problemele care stau în calea procesului de învățare. În discuțiile anterioare, mi-am dat seama că uneori ne plângem de anumite probleme, dar ele nu reprezintă cauze, ci efecte. Încercăm să identificăm cauza problemei sau amenințarea, pentru ca apoi să identificăm modalitățile de intervenție în vederea depășirii acestora și atingerii unor scopuri de învățare și dezvoltare.”

Metode individualizate și centrate pe nevoile elevului, de asta avem nevoie în acest moment. Asta presupune identificarea și monitorizarea atentă a elevilor cu risc de abandon școlar, dar necesită și implicarea permanentă a familiei”, a spus doamna Berar Adina, profesor de matematică la Cojocna.

Un subiect aparte în cadrul workshop-ului l-a constituit impactul programului în rândul elevilor din grupul-țintă, observându-se o ușoară ameliorare a performanței școlare a acestora în anul școlar 2018-2019. De altfel, până la finalul perioadei de implementare, ne propunem să contribuim la o creștere calitativă a performanțelor școlare a circa 80% dintre elevii din grupul țintă al proiectului „Școală pentru toți”. Reprezentantul partenerului din proiect, Inspectoratul Școlar Județean, a reiterat faptul că scopul final al proiectului este acela de a crea o comunitate de învățare, atât pentru elevi, dar și pentru profesori, care să devină specialiștii necesari implementării viitoarelor proiecte ce își vor propune diminuarea ratei de abandon școlar din România.

Exercițiul de socializare de la finalul workshop-ului, susținut de Sarolta Lazăr, psihopedagog în cadrul proiectului, a avut nu numai scopul de relaxare, ci și de a spori gradul de coeziune a grupului implicat în proiect. Prin jocuri și activități de socializare, dascălii și pedagogii au putut să interacționeze liber și să se pună, pe rând, în pielea elevului cu probleme, a părintelui sau a dascălului care trebuie să gestioneze o situație tensionată.

Încă e greu să măsurăm rezultatele, dar ne bucurăm să fim parte dintr-un efort comun de a crea un sistem de educație incluzivă, care să dea șanse egale copiilor de la țară să-și asigure un viitor. Suntem conștienți că orice pas spre schimbare trebuie atent pregătit, analizat și adaptat la nevoile care pot să apară pe parcurs, dar știm că doar astfel școala va deveni o instituție prietenoasă, care nu va lăsa în afara sistemului niciun copil din România.

Între două lumi diferite, căutăm asemănările. Soluții pentru reducerea inegalităților din sistemul de educație

Copiii se joacă în noroi, folosesc pietrele pe post de minge și rostogolesc cauciucuri de la unul la altul. La prânz, cea mai consistentă masa a zilei, mănâncă ”porridge”, un fel de mămăligă de-a noastră, dar făcută din griș, cu o lingură de tocană de legume alături. Nu au văzut niciodată un computer și încearcă să-și imagineze cum funcționează o tastatură doar privind un desen pe o foaie. Sunt mai tot timpul desculți și igiena nu e o prioritate, oricum și casele, și școala, și totul e făcut acolo din pământ și paie. ”În Kenya un profesor predă pentru 50 de copii și predăm de toate: matematică, informatică, muzică, engleză. Există o singură carte din care profesorul explică și e greu să le menții interesul când cei din spate abia aud sau văd ce le arăți. După ce am început să le dăm o masă caldă, interesul copiilor pentru școală a crescut enorm”, povestește Rogers Wasuna, profesor în Kenya.

  Traversăm continente și ajungem în țara cu un sistem de învățământ recunoscut ca fiind cel mai bun din lume. În Finlanda, unde principala menire a şcolii este de a-i pregăti pe copii pentru viitor. Acolo unde elevii merg de plăcere la școală, au manuale digitale, prânz cald în fiecare zi, cursuri interactive în spații deschise și… rezultate: peste 90% dintre absolvenţii de liceu promovează examenul de bacalaureat și peste 65% dintre liceeni ajung la facultate.  ”Unul din principiile de bază în sistemul educațional finlandez este să nu arzi etapele. Dacă un copil spune că nu a înțeles lecția, apoi mai spun și alții același lucru, se întâmplă ca la Formula 1: apar acele pit stopuri și o echipă întreagă de pedagogi intervin pentru a-i ajuta pe acei elevi să țină pasul”, explică Gabriela Niță, care a făcut voluntariat in școlile din Finlanda.

Undeva între aceste două sisteme suntem noi. În România avem de toate: copii excepționali care iau medalii de aur la olimpiade, dar și copii care abandonează după gimnaziu ori nu trec bacalaureatul. Avem școli dotate cu laptop-uri și laboratoare performante, dar și școli cu toaleta în curte, fără apă curentă și fără căldură.

Cum reducem aceste diferențe?

Cum fac față dascălii din Kenya și ce fac atât de bine cei din Finlanda?

Între două lumi diferite, am căutat asemănările împreună cu dascăli, mediatori școlari, pedagogi, reprezentanti ai autoritatilor locale și persoane cu experiență în domeniu în cadrul celui de-al doilea workshop interactiv din proiectul „Școala pentru toți – acces la educație de calitate pentru preșcolari, școlari și cadre didactice din Regiunea Nord-Vest”. Proiectul este cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Capital Uman 2014 – 2020, programul ”Școala pentru toți”, Axa prioritară: 6 „Educație și competențe” ID: POCU/74/6/18/104571. Valoarea totală eligibilă a proiectului este de 7.983.905,55 lei, din care asistența financiară nerambursabilă aprobată este de 7.799.988,51 lei, echivalentă cu 97,70% din valoarea totala eligibilă aprobată.

Scopul acestui workshop a fost să găsim variante de diversificare a ofertei educaționale din mediul rural. Prezentarea practicilor și politicilor educaționale din Kenya și Finlanda au oferit baza pentru dezbatere si alegerea celui mai probabil scenariu, ținând cont în același timp de mai multe variabile: demografice, economice, valoarea învățării și accesul la educație pentru diferite comunități sau etnii, tendința în creștere de părăsire timpurie a școlii etc.  Munca în echipe mixte a participanților ne-a apropiat de obiectivul workshopului: stabilirea viziunii privind îmbunătățirea și diversificarea serviciilor educaționale la nivelul fiecărei comunități: Mera, Cojocna, Aghireșu, Sânpaul, Poieni.

Viziunea conturată la final este încrederea că fiecare copil poate fi îndrumat în procesul de învățare și se poate dezvolta armonios dacă este încurajat să facă alegeri privind igiena și nutriția, activitățile la care participă el si colegii săi, poate duce sarcini la bun sfârșit,   dar mai ales dacă beneficiază de un mediu favorabil învățării atât în clasă cât și în afara ei. Asta presupune crearea unui climat școlar în care copiii sunt tratați echitabil și înțeleg limitele în reușită ale acțiunii individuale vs colective, în timp ce sunt potențate relațiile și interacțiunile specifice unei largi diversități de copiii cum este cea din mediul rural vizat.

La fel ca in Kenya sau în Finlanda, am introdus deja masa caldă la prânz pentru sute de copii de la țară. Pentru unii, a devenit principala motivație de a veni zilnic la școală. În Finlanda, accesul la tehnologie și metodele moderne de predare dau rezultate remarcabile. Pe același sistem am creat și noi ”grădinițele prietenoase”, în care copii din culturi familiale diferite se joacă, învață și se dezvoltă împreună, ținând cont în același timp de nevoile individuale. La unitatea grupului contribuie fiecare cu gândirea, emoția și creativitatea proprie. Ne convingem în fiecare zi că prin jocuri, cântecele, desene și activități creative, copiii încep să se implice în procesul de învățare din proprie inițiativă și nu din obligație.